„Dar niciodată n-am avut puterea să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaș într-o parte și n-ajungeam nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure și pe urmă mă întrebam de ce-am făcut-o. Eu însumi nu știam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbe sângele în mine. Așa că nu m-am dus în niciun pustiu. De altfel, ca să te retragi de bunăvoie într-un pustiu trebuie să îndeplinești, probabil, minimum trei condiții: 1. Să crezi în Dumnezeu sau în ceva asemănător mai mult decât în tine. 2. Să știi să renunți. 3. Să nu vrei să vorbești cu nimeni despre sihăstria ta. Or, eu nu îndeplineam niciuna dintre aceste condiții”.
Din „VIAȚA PE UN PERON” de Octavian Paler
Mi se pare atât de răvășitoare această „declarație” despre dorul de a fugi, măcar o poveste, în pustiul din noi – în interpretarea mea, desigur -, încât mi-o însușesc spre a dovedi, cu mine însumi, că aglomerările au devenit o scuză necesară…
Dar vouă, nu vă e dor de timbrul gândurilor voastre?!
PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOKMARIAN SULTĂNOIU